despre cum au murit
Sa scriem incet, pe-ntuneric. Mimi doarme. A ascultat un cantec amar, din ce in ce mai mult, pana a adormit. Ciudat. De obicei n-o adorm astfel de cantece, sunt pentru ea ca un fulg plimbat prin sira spinarii. Mai degraba adoarme primind pumni in coaste, ca intr-o camera acvariu cu rechini izbindu-se linistitor de geam. Astazi s-au sinucis de trei ori, aruncandu-se de pe cladirea Facultatii de Istorie. Daca nu le-ati gasit inseamna ca fusesera deja ingropate alaturi de Hegelso. Ea le-a spus ca da, e pe bune faza cu Partenonul pictat in toate culorile.
De fiecare data cand trece pe Magheru vede un om care pare atat de frumos din profil, dar nici macar din profil ci cumva din spate, de unde ceafa se transforma in gat si ureche. Da, in zona aia e foarte frumos, dar cand vine spre ea, omul asta are o privire atat de goala ca lui Mimi ii dau lacrimile. De ciuda, normal. Ca atunci cand nu poate sa pronunte primul cuvant al unui cantec.
Spre seara a urmarit doua lumini rotunde si indragostite, alburii, verzui, albastrui, nu se distingea. Se fugareau pe dupa un nor, deasupra casei domnului G. Uneori se pierdeau, pe undeva prin spatele cerului, dar cum aparea una, aparea si cealalta urmand-o indeaproape. Prea constante in urmarirea lor pentru gustul ei, si asta de cand s-a futut Zenobia.
2:26 AM
Comments: 11
